Poleiam cu cerul gurii antenele desluşite de
capere ale crengilor de vişini. Primăvara şi stolul
nou de vrăbii, capătul pe care îmi însemnasem
aripile şi treceam cu călcâiul peste întunericul ce
creştea din mâna de pământ.
Ieri uitam la asta să pun molarul ciobit, podul
palmei şi muchia tocită a tâmplei- că aşa nu
mai străluceşte nicio pată de nor în mâna asta
de pământ, că aşa se întorc în sevele lor complicate
seminţele cafenii şi colţii plăpânzi; picăitul lung
al cetârnei crapă zorul şi curge toată lava ei
murdară, cu tot cu ceapa putredă pe care praful
şi-a lăsat greutatea lui timp de multe ierni.
Poleiam cu saliva mâneca veche, gălbuie şi trasă
pe cot- la asta credeam a fi un mic uriaş în grădina
lui plină de capere şi pelerine care ştiau a imita
aripile păsărilor, şi siguranţa, sprijinul suflării
peste gard, la o adică, la o adică, cum e asta şi
asta şi asta.
Curajul, cum e în dosul ăsta de pământ mâncat de
viermi şi tăcere, solul pietrelor pe care apele le
poartă la şesul brăzdat de soare şi muguri?