trebuia să fie o minciună, una cât mai credibilă
cu care să te cuceresc încă de la prima silabă;
trebuia să fie... o doină mioritică - nu râde!
m-am gândit, însă - ciudat, parcă suntem prea multe oi
şi niciun lup prin preajmă să ne mâne.

am închipuit oceanul, populat de o singură sirenă
şi un singur delfin şi... ai început să caşti plictisită,
de parcă sirene se găsesc pe toate drumurile
iar delfinii se împerechează cu ele, zilnic;
adică, vreau să zic, stau în perechi.

începeai să pleci.
mai întâi fruntea translucidă a deviat spre steaua polară,
apoi un os impersonal s-a făcut nevăzut în mulţime,
fotoliul pe care te aşezaseşi...

am aruncat asupra ta puterile amestecate ale haosului,
întunericul şi zombie înfometaţi - toate
s-au transformat în cioburi şi firimituri - albe şi negre
şi ţi s-au aşternut sub tălpi;
am avut ideea pianului. unul roşu. nimic...
îţi vorbeam disperat despre iubire şi peşteri pariziene
tot mai frenetic desenam cuvintele în culori, le tăiam,
la aşezam din nou, aceleaşi cuvinte în felurite forme, tot mai rupte.
aşteptam un semn dar tu continuai să pleci,
celulă cu celulă; în asfinţit soarele mă orbea
în timp ce tu te topeai...
şi atunci

mâna mea a tremurat sub povara luminii
şi a îngenuncheat în calea ta, rugătoare.
mâna ta s-a oprit, indecisă.
apoi a şoptit

- mâna care a scris...

07.04.2008