Scrisoare Mamei

Câte scrisori în lume nu am scris –
Am scris pe frunze, iarbă, cer şi ape,
Pe nori am scris, pe păsări, şi pe vis –
Şi toţi treceau, tăcuţi, tot mai departe –

Am scris scrisori pe streşini, şi fereşti,
Şi am cântat pe străzile dansante,
Am servit zorile, drumeţilor, în ceşti,
Şi oamenilor, rodii, nevisate -

Şi toţi urcau, urcau grăbiţi, spre cer –
Şi n-aveau timp, de o scrisoare, una –
Eu le scriam cu floarea lui prier,
Şi primeam sâmburi seci şi mari cât pruna -

I-am scris, într-un tâziu, lui Dumnezeu –
Nu-l cunoşteam, cum nici pe mine însumi -
Biserica, sau inima-mi de seu?
Şi-a coborat răspunsul Lui, în plânsu-mi –

Şi-atât de tare-atunci aş fi urlat,
Că aş fi dărâmat tot ce e nume,
Cum aţi luptat, doi Dumnezei-bărbat,
Nemila luptei, să-mpărţiţi la lume?

Şi urletul, şi templul ar fi spart,
Dar ochii ridicând, zării, icoană,
Maria cu copilul înfăşat,
Şi am gândit: nu pot lovi o mamă!

Şi-am scris de-atunci, mereu, mereu, scrisori,
Lui Dumnezeu, Mariei şi cu Fiul,
Şi am primit răspuns de-atâtea ori,
Copilul, cu copilul, cu copilul…


26 februarie 2008