îmi spuneau mereu că trebuie să fiu înţeleaptă
ei, cine?
oamenii
îi priveam
nu trăiau, crede-mă, chiar nu trăiau
se iubeau scurt unii pe alţii printre vagoane
locomotivele se tot schimbau
habar n-aveau spre unde pleacă
îşi spuneau mereu că rămân pe loc
că nimic nu se schimbă
că e duminică de luni până sâmbătă

pe noi ăştia care alergam prin lume năuci
ne scuipau între ochi şi râdeau
da' ştii cum râdeau?
cu silă şi cu manierisme infecte
puţeau a pământ plin de viermi
a groapă comună
a cartier şi mobilă nouă
eram săraci
mutti
ştii ce săraci eram
eu mă gândeam la istrati şi la neranţula
îmi ziceam că într-o zi vom avea pâine albă pe masă
cu toţii
că vom ieşi din gândul lor
că vom scrie adevărul
şi ei îl vor înţelege

n-a fost aşa
mutti
n-a fost aşa

mâine am să îţi scriu despre linişte
azi nu


asculta poezia in lectura autoarei