înţelegi îngroparea aşa cum eu simt şi astăzi laptele negru
ochii deschizându-se din ce în ce mai lent
sub monedele de schimb aruncate la poarta sihaştrilor

acolo sus cetatea are umbra tot mai tăcută
pe cărămizi - ca în palmele tale - stă scrisă
întreaga călătorie a femeilor interioare
acoperite din creştet până la glezne de ninsori naive

aşa se întâmplă iarna la capătul grădinii
descoperim câteva scorburi goale nu ne mai recunoaştem
nu mai ştim dincotro vin formele ciudate ale plânsului
fiindcă toate oglinzile arată ultimul port prin care
- oho Doamne cu ce înverşunare inutilă -
refuz să mai trec

sunt şi eu o simplă vorbitoare fără cuvinte
(fără golurile din cuvinte)
nu pot duce mai departe amplitudinea căderii
nici înălţimea fosforescentă a distanţelor de la spirit la spirit

însămânţez în mine sunete pe care nu le aud
decojesc neîncetat privirile
- între solilocvii nu se pot desăvârşi naşteri nici treceri nici înălţări -

şi atunci bătrâne poet cum să pot să arunc din mine giulgiul
dacă văd dincolo de el numele suspendat al mamei?