era seară într-un acvariu fără peşti
îmi amintesc toamna îngenuncheată în grădină
şi umbre de arbori lovindu-se de ferestre

eram lupul cel mare şi rău
holbându-se la două boabe de fasole în poziţie fetală
gânditor la foamea de mâine -
mâine mâinile mele mâniate mântui-vor mâncare cu mânecile -
mă strânge stomacul şi salivez
cu glasul tot mai hain şi un şoarece orb
atârnat de gât în chip de trifoi cu patru foi
(de unde şi până unde, nu mă întrebaţi)

...

locul secret e acolo în dosul cărbunilor aprinşi ia-mă de mână şi vino spre roşu şi galben în mijlocul focului.

nu pot
nu vreau
mi-e frică
mami.

ssh ai grijă la călcâie.

...

oac. oac-oac?

prinţul nu părea din cale-afară de supărat. „în fond - sunt atâtea prinţese pe lumea asta, o broască sau două în plus nu mai contează în ziua de azi. of... şi ce păr drăgălaş avea... mai-mai să mă sufoce. şi ăla nici măcar pui de zmeu nu a fost. am să îmi pierd antrenamentul în felul ăsta.”
posteritatea ce va zice? că nu au existat ninic din toate astea. şi din vina cui?!
„sărmanul zmeu nu are deloc noroc la vânătoare de feţi (frumoşi întotdeauna, ni se specifică). tot mai scurtat de-un cap aleargă prin pădurea narativă cu povestitorul după el - nu are loc de ascuns şi de-ntors, că lasă în urmă dâre de pucioasă şi aia miroase urât şi chiar cu nasul înfundat, tot îl găseşti după duhoare.
cine nu mai crede în zmei în ziua de azi are un motiv întemeiat - nu mai găseşti niciun picior din ei de răul binelui.”
parcă şi vedea titlurile în hronicile de peste o suta sau o mie de ani...
gândul îl înveseli şi bicicleta parcă prinse aripi. la ora două avea întâlnire cu ceva dragon parşiv. iarăşi o trântă plicticoasă.

2008.02.05