Un şir de intrigi îmi mutilează stomacul
Atom al suferinţei mele în labirintul alb
Când mă luptam cu mirosul de vopsea proaspătă
Răspândit de celula mea: camera 205.
Of! Oaspeţii mei plecau întregi
Sau doar cu picioarele înainte;
Doar eu, urmând roşii torturi,
Legat de pat şi bisturiat fără anestezie
Lâncezeam.
Dar nu. Nu durea.
Priveam fascinat cum doctorii lucrau
Direct pe mine, ca pe o broască râioasă
Supusă disecţiei.
Iar celula,
Celula era albă, goală; afară ningea.
Nu puteam să îmi ridic oasele,
Nu puteam să-mi inund plămânii cu aer,
Avid de oxigen.
Muşchii mi se atrofiau zilnic;
Stăteam culcat pe spate toată ziua.
Tavanul mi-l imaginam cer,
Varul sidefat era o galaxie, şi încă una,
Calea Varee.
Îmi doream îngeri în fiecare seară
Dar cine să mi-i strige când eu amuţisem.
Perfuziile îmi erau schimbate
De asistentele care mă căutau de bani
Prin buzunare:
1, 2, 3, 4, 5, 6...
Le-am pierdut numărul.
Şi tata, da, el care mi-a fost alături
Cu lacrimi în ochi,
Tata îmi încălzea pungile de sânge îngheţat
La piept, pe pielea goală.
Of tată... mulţumesc.
Şi TU. TU stăteai sus şi priveai.
Da.
Stau şi plâng singur în celulă
Căci l-am trimis pe tata acasă.
O să ies curând pentru bună purtare,
Dar nu mai e acelaşi sânge în mine.
Îmi antrenez mintea ca să nu delirez
Simţind oxigen invadându-mi plămânii
Oxygen, oxygen.

“Eşti pregătit?”
Da.
“Pune-i masca. Bisturiu…”