nu ştiu dacă refuzul nostru a fost clar.
cei slabi refuză cel mai net.
dar uneori nu sîntem suficient de slabi.

sînt foarte interesat de oamenii care se iubesc
deşi nu e nimic de învăţat de la ei, nimic pentru tine.
prietenii mei sînt oameni care iubesc
din toată inima şi pe toate drumurile,
au pentru asta tot felul de acoperiri subţiri
permise de bibliotecă, bilete cu proaspăt vopsit etc.

dar mie contribuţia noastră principală la bogăţia vieţii
mi se pare încă
refuzul de a cunoaşte,
refuzul nostru de a ne simţi mai bine
refuzul de a profita de ocazie

avem intuiţia de a nu marşa,
fericirea e o chestie care nu se face,
noi ştim că se vrea să fim prinşi, ni s-a organizat un flagrant
însă cu noi nu merge,
noi nu vrem să ne facem de rîs.

sîntem eroi tragici, dar nu ne distribuie nimeni în rol.
cică nu sîntem suficient de bine îmbrăcaţi.
caraimanu mă-sii de viaţă.

şi totuşi. viaţa e frumoasă. gîndeşte-te la aer, la apă
la cămaşa de forţă a nopţii urmată de
o dimineaţă încăpătoare care permite lucidităţii
să stea cu picioarele pe masă ca un cowboy
gîndeşte-te la
pacea dulce şi sentimentală care te cuprinde
după ce vomiţi
şi (un ultim efort) gîndeşte-te
la cît de bine e să vezi de departe coama
omului cu care te întîlneşti, lungă sau scurtă,
de femeie sau bărbat sau leu,
în funcţie de dorinţele morocănoase ale fiecăruia (fiecăreia !) din noi,
om care se va apropia şi va zice
e ? unde mergem ? ce te uiţi aşa ?
pentru că fiinţa aia e singurul lucru care nu este monstruos,
sau doar pentru că o cunoşti de ceva timp,
ceea ce poate fi tot aia, iubirea e timp stratificat, ca o ruină.

o fi viaţa frumoasă, dar asta nu e suficient.
noi nu sîntem frumoşi.
nu contează. noi nu ne facem de rîs.
cu noi nu merge.

frica vine alergînd pe picioroange si te ridică de păr
vezi corpul ei de fum şi conserve
faţa aceea uriaşă se apropie deodată de tine
şi te umple de pămînt.

îmi amintesc că amîndoi căzusem de acord
să, în fine să ne iubim mai departe
dar bineînţeles cu condiţia
de a nu mai scoate nici un cuvînt;
dacă simţeam că ne apucă
urma să ne închidem în pod cîteva ore (fără muzică).
mergea destul de bine, în general,
problemele cele mai mari le aveam în pat.
deodată mă trezeam că te ridicai din pat şi plecai.
te auzeam bocănind prin pod,
eram desarçonné, stăteam
cu mîna la gură ca o babă şi mă gîndeam
de ce dracu avem mai multă nevoie de cuvinte
tocmai atunci cînd facem dragoste.

eu am învăţat la şcoală că
de ce e o întrebare stupidă.
în plus, din fire, nu eram înclinat să pun această întrebare.
pe mine nu mă interesează de ce, pe mine mă interesează cum.
mai tîrziu, pentru a putea întreţine o existenţă socială, profesională şi erotică
(derulajul “pentru a putea întreţine” îmi sugerează
un Moskvitch alb, părăsit de douăzeci de ani)
am fost obligat ca din cînd în cînd să iau o figură
şi să zic: de ce. dar nimeni nu mă crede. nici nu se rîde. eşec total.

munca în draci nu ajută, munca nu te face să uiţi
doar depozitează nervii, maldăre de nervi peste tot
nu mai poţi să deschizi uşa,
şi cînd o deschizi
o faci doar din reflex,
sîntem epuizaţi de propriile noastre reflexe
energia ni se duce pe comportamente compulsive
plus în zilele libere
pe bufeuri de Bosch, de Grosz, marii comici ai ecranului.
munca te învaţă să apreciezi zilele libere

cunoaşterea este un delir autoindus
tristeţea, o alunecare de teren.
toate imbecilităţile sînt pline de sens.
atac de panică şi dragoste la prima vedere.
întîlnirea de ieri cu Macaro.
mă aflam în mişcare, el era în vizuină şi pîndea.
zice : am auzit că ai murit.
de la cine? am intrebat (vroiam să ştiu în primul rînd care a trădat.)
de la Paraguai.
prostii, de fapt el a murit, am zis eu.
aşa? deci el a... de fapt? zice Macaro.
totul este deci nimic care să necesite mers, nimic care să solicite vorbe, nimic care să te oblige să vezi sau să auzi, nimic care să ceară să ai în tine o minte, o inimă sau o vezică biliară

uneori în timp ce făceam dragoste vroiam dintr-o dată să-ţi spun ceva
care să-ţi aducă aminte că sîntem oameni, că sîntem vii, şi că sîntem împreună.
aceste trei lucruri.
aveam impresia, într-un mod extrem de îndepărtat, că le uităm.
aveam impresia, tot aşa, foarte vag,
că nu îţi pot transmite altfel acel lucru, în acel moment
decît prin cuvinte.

uneori nu e bine să faci dragoste
cu femeia pe care o iubeşti.

mă suiam în pod şi treptat cuvintele se stingeau
ca o plantă care se usucă, filmată cu mare viteză
ca jarul unei ţigări ajunsă în contact cu masa.
în vreme ce tu eşti închisă în baie şi nu se
aude decît apa curgînd
ies din clădirea în care lucrez
lucrăm în clădiri
dacă am lucra toţi pe străzi
ar fi aglomerat ca la construcţia piramidelor
oameni epuizaţi, şuturi în cur, veselie, miştocăreală, brînză, ceapă şi fernet branca.
posibilitatea de a-ţi plimba privirea de colo colo.
aş vrea să ştiu mai multe lucruri. aş vedea mai bine
aş auzi mai clar. dar ştiu că mi se organizează un flagrant.
nu vreau să marşez. nu semnez nimic.
e destul că sînt aici.
when you get there there’s no there there.

mă interesează aici combinaţia de mic şi mare.
protestul radical alături de împotrivirea mongoloidă.
iubirea şi pofta. moartea şi reumatismul.

uneori ne întîlneam acolo.
în pod vreau să zic.
era frig. stăteam unul lîngă altul.
femeile sînt calde, vă spun din experienţă.
adevărata Eva e Abişag Sunamiteanca.
pentru a obţine mai multă căldură obişnuiam să îndepărtăm hainele.
pe termen lung, asta duce la pierderea căldurii.
căldura umană este o resursă nerenuvelabilă,
totuşi nimeni nu se preocupă de asta.
moartea este principalul poluant,
planeta se încălzeşte, noi ne răcim, soluţii:
obţinerea căldurii cu ajutorul cuvintelor.
pe scurt, istoria unei despărţiri.

mai aveam de rezolvat problema cu Paraguai.
a fost mai simplu decît mă aşteptam.
omu a fost salon,
mi-a luat o sticlă de vin de la supermarket din proprie iniţiativă
şi mi-a zis să nu stric totul pentru nişte vorbe pe care
le-a zis şi el la supărare şi acuma îi pare rău.