ne-am întîlnit prea tîrziu.
e momentul ideal.

nu mai avem nici un fel de aşteptări.
sîntem de acum nişte indivizi uscaţi, uzaţi.
acum nu ne mai dorim decît
să fim foarte fericiţi.

avem înăuntru nişte rezervoare enorme de fier pentru fericire
care n-au fost niciodată folosite
şi pe care, ca să nu se strice
le-am ţinut pline cu muzică.

sînt atîtea greşeli tragice pe care nu le-am făcut încă
şi avem nevoie de ajutor pentru a le pune în operă
deoarece capacitatea noastră individuală de tragedii
a scăzut îngrijorător.

fireşte, iubirea n-are ce căuta aici.
e doar o problemă terminologică.
iubirea e orice.
nu contează decît acele nesfîrşite conducte ruginite din noi
din oraşele noastre subterane
prin care aleargă veveriţele lui Abdalonymos
înnebunite de frică şi fierărie
încercînd să iasă la suprafaţă în grădină
în zăpada murdară.