erau acele zile în care intram udă în amfiteatru la 8 dimineaţa deschideam umbrela neagră ţup într-o parte ţup în alta colegele râdeau eu mă imaginam pe o scenă mare râdeam ridicam cu un gest graţios o mână mă arcuiam imaginându-mă liană într-o grădină suspendată îmi imaginam buzele tale cu gust de ceai englezesc butonii aurii mâinile tale calde unghiile mereu ingrijite aplaudând


mă postam la intrarea în amfiteatru luam interviuri despre fericire colegii zgribuliţi îmi aruncau un -ai luat-o razna, balauro?


aşa treceau zilele pe cerul meu senin mă aşezam la umbra unor semne paşnice împetrite de timp
ascultam lamb staind beth gibbons
păpădiile se legănau în ritmul băităilor inimii tot mai liniştite tot mai pline tot mai luminoase
păpădiile îşi lăsau podoaba în adierea amintirii tale neţărmuite
exersam din nou paşi de balerină
mâinile încercau să prindă
un puf doi pufi trei pufuri
sărutul tău topit ca o îngheţată de vanilie
în mine





ăştia suntem noi nici mai mici nici mai mai mari
dar mereu curaţi
dar mereu surâzători
ăştia suntem şi Tata veghează fericirea noastră


zi de zi pe drum la autostop ori în trenuri murdare
dar cui îi trebuie maşini gri metalizate sport?
am 1000 de cai putere înăuntrul tău

suntem o furtună de lumină
suntem o furtună de aer cald şi sărat