Un strop de rouă argintie

Am lăsat să-mi curgă pe obraz;

O pală dulce de mână de copilă

Mi-a șters-o tandru, ca într-un extaz

Apoi, ușor, firavă, cu-o voce cristalină

S-a aplecat spre mine și mi-a spus:

Să nu mai plângi, că sunt aici, cu tine,

Nu mai fi trist, ajunge, capul sus.

Un tremur aspru, rece, mă încearcă;

Fiori de gheață parcă m-au cuprins,

Apoi, o caldă adiere-n suflet,

Alină dorul, cel din urmă stins.

Nu pot da curs trăirii ce mă-nalță;

Nu pot să râd, ci tot să plâng aș vrea;

O strâng în brațe ca după un secol,

Fără a gândi că poate-o va durea.

Un geamăt surd, ascuns, aud încet,

Pe umăr capul ei ușor mi-l lasă,

Cu aripile ei de înger alb,

Mă înconjoară și adânc m-apasă.

Aș vrea să stăm așa o viață întreagă;

N-aș mai avea nevoie de nimic

Doar… ups… o rază de lumină oarbă

A năvălit pe geam și m-a trezit.