Stă drept. Și singur.
Adanc infipt in nemiscare.
Cu radacinile extrage seva pamantului
Iar cu ramurile mangaie cerul.

Pe langa el trec, haituite de dorinte,
toate jivinele ce vor.
El le intoarce cu speranta privirea,
Dar desluseste in ea mirare rostogolita spre dispreț.
Atunci se cutremură sub presiunea vântului din frunze,
Radacinile i se transforma in labe,
Ramurile i se strâng intre doua urechi
Si ingenunchează pe altarul ispitei,
Sărutând, fericit, fara ganduri,
Biciul ce-i va mâna pendularea.

Dar imaginea unei paduri viguroase,
In care să se piardă ca spicul de grâu in lanul de grâu,
Cerne speranță in crengile sale,
Inoculandu-i in seve germenii intrebărilor fara raspuns.

Liniste.
In el simte freamătul creșterii verticale
Si al mugurilor vibrand spre forma.
Armonie.
Prin trunchiul său se perindă elementele știute si
neștiute,
Pe drumul cu dublu sens dintre dedesupturi si inaltimi.
Pace.
Noapte. Zi. Noapte... Zi...