E o întâmplare a fiintei mele
si-atunci fericirea dinlãuntrul meu
e mai puternicã decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâsnesti într-o îmbrãtisare
mereu dureroasã, minunatã mereu.

Sã stãm de vorbã, sã vorbim, sã spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dãlti ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mã, fericire, in sus, si izbeste-mi
tâmpla de stele, pânã când
lumea mea prelungã si in nesfârsire
se face coloanã sau altceva
mult mai înalt, si mult mai curând.

Ce bine cã esti, ce mirare cã sunt!
douã cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
douã culori ce nu s-au vãzut niciodata,
una foarte de jos, întoarsã spre pamânt,
una foarte de sus, aproape ruptã
în înfrigurata neasemuita luptã
a minunii cã esti, a-ntâmplãrii cã sunt.