Douã suflete

Douã suflete amice de copile pãmântene
Se-ntâlnesc în steaua lunii, se privesc duios prin gene,
Apoi stau într-o uimire, una alteia zâmbind,
ªi-mpreunã îºi iau zborul, prin senin cãlãtorind.

“Tu eºti, dulce surioarã? zice una cu mirare,
Tu, regina frumuseþii, tu, altar de închinare!
Pe pãmânt, de-abia în floare, cum se face de-ai muri?”
Cealaltã, vãrsând lacrimi, îi rãspunde:”Am iubit!”

“Ai iubit!... ai trecut raiul!... ai simþit în primãvarã
Acea flacãrã cereascã, dulce mult ºi mult amarã!
Ai iubit!... ºi tu din viaþã ai putut, ai vrut sã zbori!...
Unde, unde-þi sunt rãmase virginalele comori?”

“Am lãsat glasul meu dulce unei dulci privighetoare;
Ochii, murelor din codru; pãrul, falnicul soare;
Sânul, unui crin vãratic; gura, unui trandafir,
ªi pãmântului în jale, al meu veºnic suvenir!”