I
Trage-ţi încă-o dată spada fulgeroasă,
Ţară de mari fapte, ţara mea frumoasă.
Un minut în viaţă tu te-ai odihnit
Şi pe păru-ţi mândru florile-au pălit!
Dulcile surâderi pe buze fecioare
Stinsu-s-au la umbra grijii gânditoare.
Peste tot răsună cântece de dor
Cu suspine triste îngânate-uşor!
II
Cetele maghiare pe câmpii s-adun,
La cetatea Baia tabăra lor pun,
Mateiaş soleşte marelui Ştefan
Ca să-l recunoască drept un suzeran.
Dar eroul nostru încă-i dă de ştire:
- „Până ce românii, mândri de mărire,
Pentru ţară moartea vor dispreţui,
Mâinile de lanţuri nu-şi vor umili!“
III
În cetatea veche ungurii-au rămas
Şi-n plăceri molateci inimile las.
Într-o noapte tristă, într-o sărbătoare,
Ei înşeală dulce grija gânditoare.
Viaţa, dezbrăcată d-ale ei dureri,
Cură pentru dânşii plină de plăceri.
Dar p-atunci românii cu cel călcător
Nu beau dintr-o cupă viaţa ţării lor.
P-a fecioarei frunte, aste sărbători
Nu puneau plăpânde şi suave flori.
IV
Noaptea toate seamăn mai spăimântătoare,
Moartea le-mprumută vălul de teroare.
Conjuraţi d-odată, în orgia lor,
Ei se dau ca mieii la cei ce-i omor.
Ştefan pune focul. Flacăra s-uneşte
Cu teroarea morţii şi pe toţi uimeşte.
Zorile se varsă. Pe cetatea lată
Către cer se-nalţă flacăra turbată.
Junele bacante, bete, despletite,
Mai cătând cu gura sărutări dorite,
Cu amanţii tineri, spectacol amar!
Într-un râu de flăcări, repede dispar.
Iar Corvin cel mare, revărsând suspine,
Cu trei răni şi singur fuge cu ruşine.