Învins în afară,
Evul mediu s-a retras în chiliile
roşii şi albe ale sîngelui meu.
În catedrala cu pereţi pulsînd, s-a retras,
zvîrlind şi absorbind credincioşii întruna,
într-un circuit absurd,
printr-o zonă absurdă,
hrănindu-se cu mari bucăţi de lună,
în dorinţa lui de-a exista
muşcîndu-le pe furiş, noaptea,
cînd ochii lumii dorm
şinumai dinţii celor care vorbesc prin somn
se zăresc în întuneric,
asemenea unei ploi de meteoriţi
strălucitori,
urcînd şi coborînd ritmic.
Învins în afară,
Evul mediu s-a retras în mine
şi
propriul meu trup nu
mă mai înţelege
şi
propriul meu trup mă urăşte,
ca să poată exista mai departe
mă urăşte.
Astfel,
el se grăbeşte să se prăbuşească
în somn,
seară de seară;
şi iarna
din ce în ce mai puternic se înconjoară
cu straturi de gheaţă,
cutremurîndu-se şi izbindu-mă şi
scufundîndu-mă adînc în el însuşi,
voind
să mă ucidă ca să poată fi liber
şi neucigîndu-mă
ca să poată fi totuşi trăit de cineva.


II
Dar peste tot în mine sunt ruguri
în aşteptare,
şi ample, întunecoase procesiuni
cu o aură de durere.

Durere a ruperii-n două a lumii,
ca să-mi pătrundă prin ochii, doi.
Durere a ruperii-n două a sunetelor
lumii,
ca să-mi lovească timpanele, două.
Durere aruperii-n două
a mirosurilor lumii,
ca să-mi atingă nările, două.
Şi tu, o, tu, refacere-n interior,
tu, potrivire de jumătăţi, aidoma
îmbrăţişării bărbatului cu femeia sa,
o, tu, şi tu, şi tu, şi tu,
izbire solemnă
a jumătăţilor rupte,
cu flacără înceată, atît de înceată,
încît ţine aproape o viaţă
ridicarea ei,
aprinderea rugurilor, aşteptata,
provestita, salvatoarea
aprindere-a rugurilor.