Râde omul cât e june;
Cât e june, omul plânge;
Şi râzând-plângând,
Cântă cântece nebune,
Cântă cântece de sânge,
Cântă vrând-nevrând!
Râsu-i o speranţă plină,
Plânsu-i urma de speranţă
Ruptă din apus:
Iar speranţa-i o grădină
De-unde cântecul se nalţă
Drept la Cel-de-Sus!
Însă iată fără veste
Focu-n spuză se preface,
Spuza piere-n vânt:
Când speranţa nu mai este,
Tace plânsul, râsul tace...
Cum vrei să mai cânt!
Am ajuns o căzătură
Şi privesc cu nesimţire
Împrejurul meu:
Fără teamă de tortură,
Fără dor de fericire,
Voi să cuget eu!
Suflet veşted, minte rece,
Mi-a rămas atâta-n lume
S-o tot cântăresc:
Orice ţipă, orice trece,
Că despoi de mândru-i nume,
Masca să-i răpesc!
Tot ce-i falnic, tot ce-i mare,
Tot ce-ţi place în natură,
June cântăreţ,
Nu-i aşa precum se pare!
Totul merge cu măsură!
Totul are preţ!
Ziua zboară, noaptea vine;
Când din marea vieţii june
Vei sosi la mal,
O să vezi şi tu ca mine,
Şi ca mine tu vei spune:
Searbăd carnaval!
Pân-atunci râsul şi jalea
Te-mpresoară şi te-mbată:
Cântă! Nu-nceta!
Cântecul deschide calea:
Cine n-a cântat vrodată
Nu va cugeta!