Visam o fată cu nume de floare,
supărată pe lipsa mea de cuvânt, de maturitate.

Pe vremea aceea
eu eram un cal cu nume de bărbat
schilod şi sinistru, pentru că nu mă scuturasem încă
de trei ori,
şi cum nimeni nu avea de gând
să mă remarce în banca a treia a amfiteatrului,
încercam să mă fac remarcat la seminarul de literatură comparată -
chiar dacă citeam pe ascuns Le Cid ca să n-ajung în rereuri -
visându-mă un bărbat cu nume de voievod
care pleacă la luptă să cucerească lumea.

Bineînţeles, voievodul îşi imagina brusc,
în momentele de respiro din vajnica-i luptă,
că se preschimba într-o prinţesă care îşi agăţa dantelele în mărăcini,
ţipa înfiorată când realiza primejdia
la care garderoba sa
se va expune pentru totdeauna, moment în care, din cauza şocului
batista parfumată îi zbura din mâini, îi cădea
în lacul unde se oglindeşte de veacuri
chipul profesoarei tale
de franceză.

Acum mă întâlnesc cu foste cunoştinţe uimite să mă vadă
aşa schimbată, aşa la casa mea.
Tu eşti? Să nici nu te recunosc.

Da, eu sunt. Am probe că exist.