Dacă am să îți șterg cuvintele
Mă întreb cum ai să-mi povestești
Despre ceea ce te-a durut înainte
De a veni să mi te mărturisești?

Și dacă nu mai ai din ce rostui
Amintirile care te dor pe interior,
Fiindcă de jur împrejur e un gol
De sens și de așteptare imens...,
Atunci iar mă întreb în ce limbă
Ar trebui să vorbesc ca să înțelegi
Că pot exprima și fără a-ți spune
Ceea ce te doare și ce visezi
Că ți se întinde din viitor
Ca un altceva în lume.

Lipsit de vedere, de miros,
De atingere și de gândul primar,
Articulat numai golului gol imaginar,
Fără a fi rostuit vreodată pretutindeni,
Ca primăvara îmi vei înflori pomii.

Gânduri despre ce nu e nevoie să spun
Și despre ceea ce deja exista rostuit
În sine ca înălțime ce și-ar întinde
Umbra cum nimeni altcineva înainte
Mă vor prinde ca un șarpe infirm...

Limba este un pom înflorit
Admirat primăvară de primăvară
Pentru culorile și parfumul cu care
Se îmbracă mereu ca pentru întâia oară.

De fapt, dacă i s-ar șterge primăverile
Despre care ar urma să îți povestesc,
O vom privi doar fără a o rosti
Ca pe rugăciunea sfinților
Care țin pe umerii lor
Zugrăviți pe pereți
Turle de biserici.