risipim lumină ochilor ce ne privesc
vierme dintr-un măr
ne iese lumea prin iris
îl luăm în palme
îl îmbăiăm în roua inimii
dar el se cuibăreşte din nou în mâlul iluziei

ne strigăm în piaţă cuvintele romantismului
ca nişte bolnavi
tânjind compasiune străină
a cui este această mână
alintându-ne creştetul
pe care am vrea-o a noastră pentru totdeauna

milostivim cititorilor averea noastră inutilă
orele insomniilor
şi deşertăciunea imaginaţiei
o coajă de pâine o cană cu apă
nu am dăruit
nici unul dintre noi vreunei guri rătăcite

ne lustruim orgoliile în scriere de morminte
arcul de triumf e un pod
între maluri de aer
pe sub el defilează calicii
avizi de tinichele
cei mai mulţi schilozi de trup şi de suflet

ipocrizie în degetele pictorilor de icoane
cu ochii buhăiţi
de băutură şi desfrâu
zidarii lăbărţând
în spatele altarului o târfă
la ceas de întuneric şi ceruri de pustiu

o molie ni-i viaţa un fluture de seară
şi numai suferinţa
ne curăţă sub lampă
zadarnic a zbura
fără să ardem noaptea
ne-ar rătăci îndată în frig şi umezeală

e-n toţi şi e în toate – comedia aceasta
adeseori cu masca
pe faţă mi-am jucat
atât de bine rolul
de-mi pare c-am uitat
care e scena sala şi care sunt actorii

sinceritate individuală: de ce scriu?
sper
ca renumele meu
să fie mai viu decât a fost numele