bolnav sunt de visare
ca un orb
împovărat de răni pe dinăuntru
mă-mpiedic zac întins
dar mândru
că nu am scos în lume vreun suspin

mă împresoară paşi străini şi vocea
îmi spune: să te închin stai suflet
blestemat…
eu îi răspund precum un lup zăpezii:
închină p-ăl de l-ai mai închinat!

îmi cad celulele ca fulgii de cuvinte
şi amintirile îmi şterg pe suflet urma
încremeneşte cerul parcă luna
a stat din infinitele rotiri

îmi fierb în sânge orfii leac de sunet
mă urlu a pustiu şi mă aud doar eu
pe năsălia norilor pluteşte dumnezeu
cu tronul vânăt şi umflat la faţă

mi-aprind un ochi de ceară pomenire
lui parcă unghiile-i cresc şi părul
în mine simt cum putrezeşte mărul
pe care nimeni nu l-a mai cules

să vă fiu de suflet pe lumea cealaltă!