se sprijinea parcă de fiecare suflare de viață
rămasă cumva în culmea amintirilor
a fiecărei clipe care trecea întâi prin toate mădulare
și-apoi se-oprea în vârful degetelor

eu îi vorbeam despre cât de săraci sunt ai mei
despre răbdările fripte care-mi hrăneau zilele și viața
câte mâini m-au lovit și de câte ori le-am sărutat eu

și uite așa
trecea timpul și-n noi se oprea iubirea
nu puteam să vorbesc ori să scriu ceva despre noi
preferam mereu să-mi ascund fața cu mâinile
și să plâng undeva unde nici Dumnezeu nu vede

între sâni purtam refularea unor amăgiri
dar el creștea zi de zi tot mai mare
în fiecare zi era mai frumos mai tandru
și eu mă ascuțeam tot mai mult tot mai aproape
mi se aprindeau călcâiele de el

uneori mergeam greu
dar știam că atunci unde am să mă opresc
de-acolo el mă va purta pe spate ca pe-o cruce