Pe la 1560 și ceva într-un sat trist din Normandia
Eram eu și tu și Sfântul Laurențiu,

Călăii erau în fierbere
Pregătind grătarul ațâțau focul
Smulgeau hainele sfântului, dezgoleau un trup plin de răni
și îl aruncau deasupra fierului înroșit

Tiranul, cu ochii injectați de sânge
cu fața schimonosită și spumegând
urla de bucurie sadică

Ejacula tremurând din toate oasele.
Sevitorii întețeau flăcările
Din colț, îngerii priveau îngroziți – ca de teama unei noi căderi.

Dar Sfântul surâdea senin,
Flacara dragostei ce sufletul-i mistuia
Ardea mai puternic decât focul.

Eram eu și tu pe la 1560
și lângă noi dormea nepăsător
Părintele Francois Cailleton
Sprijinindu-și capul de un cap de mort.

În somn mormăind ne ruga să învățăm a muri – să facem exerciții spirituale,
În fiecare seară să ne așezăm în sicriu
și să ne imaginăm că murim
și să ne gândim că moartea
ne este la fiecare pas aproape
ca pisica din coada ochilor
și ca ochii din coada tăcerii.