în poeziile mele eu nu vorbesc niciodată cu mine
și mi-am spus că la capătul străzii poate mă aștepți...
zburau corbii deasupra-mi ,
și stele mici,înghesuite
din podeaua de la metrou .
vibrau adânc sub tropotul necruțător
al cetățeanului necăjit de foame.

și mi-am mai spus că
între aurolacul care-ntoarce cu determinarea lui Sisif
coșul de nenumărate ori
și bătrânul senil care se uită fix în mine...
ca să vadă cât e ceasul
există o simbioză bizară
ca pocnetul ce se naște din
bătaia palmelor noastre
când ne luăm la revedere.
Încearcă necredinciosule

învață de la fumul de țigară
să zbori spre vise cenușii
și să clădești castele
care nu se vor mai zidi
decât după ce steluțele obosite
înainte de marele repaos ,
diabetice , ramolite și fără de lumină
își vor depune seva-n tăcerea lui ultimă ,
el ,cel care mie-mi vorbește mereu
în poeziile mele , singur , solitar
el de lângă eu.