Columna, rănită cu spada de-un rege,
un dar dobîndise, ce piatra nu-l are:
atinsă de-ntîiele raze solare
să cînte cîntare-n afară de lege.

Şi veacuri de-a rîndul, din sacra ei strună
sunînd în auroră, prelung, năzdrăvană,
sfărmarea secretă, lăuntrica rană
columna mereu trebuia să şi-o spună.

Ca-n veci să se-aprindă, la ora ei certă,
cîntarea, alt rege-ndreptă stricăciunea.
În clipa aceea se stinse minunea.

Căci are un suflet şi piatra inertă
cît timp ne-mplinire lăuntrică poartă.
Dar fără de-o rană făptura e moartă.