Au fost şi nişte ierni năbădăioase,
Cu crivăţe, cu viscole-n picaj –
Războinice dând răzmeriţa-n oase,
Fracturi prin codrii – ghipsuri şi bandaj !...

Au fost acele ierni cu mari migraţii,
Cu haordele de crivăţe-n galop,
Cu vaierul desfăşurat prin spaţii
Înămeţind pământu-n vastul trop...

Ne-am zis, pe-atunci, să nu pierim în pripă,
Că nu-i acela mort şi nici trândav
În care visul zăboveşte-o clipă,
Din taina lui zbucnind apoi mai brav !

Ne-am zis : butacii, bulbii sub ţărână
Şi arborii prelinşi în rădăcini
Şi-acele fructe, frunze ce se-amână,
Dospesc afund mirifele grădini !

Şi nu-i decât o clipă, o sistolă
Din pulsul vremii – Iarnă ! ... Noapte ! ... Ieri ! ... –
În care, germinând ca-ntr-o cupolă,
Pădurea vieţii-şi capătă puteri !

În ierni de-acelea, palizi şi-abia tineri,
Dar mai sperând c-om da cândva altoi –
Măcar şi pe-un mormânt la Sfânta Vineri ! –
Sorbeam din crâşmă aburi, seve noi ...


În hruba noastră – zisă „Singapore” –
O navă eşuată-n bulevard –
Ne-am petrecut, damnaţi, atâtea ore
Cu pâlnia lui Bachus pe stindard !

Eram convivii-acelui naufragiu
În aşteptarea nu ştiu cărui ceas,
Când – dincolo de-al anilor ravagiu –
Să mai salvăm splendori – câte-au rămas...

În chip de soare străjuia – cumplită –
Helicea unui vechi ventilator,
Ca spada lui Damocles rotelită
Pe creşteteşe noastre... cobitor

Dar mai ales ne-nghesuiam în „cală” –
La „submarin” – pe trepte şi mai jos –
Cântând ca-ntr-o conclavă cardinală
Un „De Profundis” sumbru – clamoros...

Trecută-i vremea ... Mulţi s-au stins, iar unii
S-au dus prin lume... Eu rămas-am trist
Să cât, uitat, pe marginea lagunii,
Să dau acelor vremuri acatist ...

Doar n-am s-aştept – ziceam p-atunci – să-mi moară
Spre a-mi cânta divinii mei convivi,
Atâta timp cât moarte-aşteaptă-afară
Şi-n crâşmă cântă-alcolii ei nocivi !

Acei bărbaţi frumoşi ai Orei-Mele
Prea puri la suflet şi la minţi prea puri
Îi voi cânta-n edenicele stele
Zbucnite din borhoturi şi lături !

O drojdie ! O votcă ! Ori un verde !
O secărică, un coniac, un rom
Din iadul purulent care ne pierde
Coşmarul nostru-l face policrom !

Ziceam de-o ţuică albă-prăzulie
Cum urcă-n palmă-n delicatul ţoi
Cum ca-ntr-o floare buza şi-o deschie
Că pare-un ghiocel ce saltă-n boi...


Iar votca pură – seva cristalină –
Când o săltai în slăvi – de nici n-o vezi –
Şi căreia-i ziceam „streptomicină”,
Ne amintea mai purele zăpezi.

De secărica galbină, desigur,
Ziceam că-i soare palid şi plebeu
Ca tristul grâu ce tremură sub friguri
Cu lumânări de ceară şi de seu ...

Alături amirezmitoarea izmă
Părea un verde tonic din infern –
Catranul de şerpânţă ars cu pizmă –
Veninul ce-l prelinse Holofern ...

Ci mi-amintesc de cilibii libaţii
Cu negru rom şi roz-chihlimbariu
Când steagul morţii-l arborau piraţii
Trecând pe mări amurgul stacojiu ...

De-arama cea lichidă din coniace –
Stinsă-n gâtlej ca plumbul cel topit –
Ne-om aminti până târziu, încoace,
Ce de-un ev mediu morn şi iezuit.

Or spăngile acelor sumbre toamne
Cu ţoiuri sângerii crescând ca-n crâng
În masa noastră prăbuşite – Doamne,
Sorbite-n chip de săbii îndelung ! ...

Trăiam un exotism, de bună seamă !
Balcanica boemă-atunci a fost
A unei generaţii ce-şi destramă
Simţirea, viaţa, visul fără rost ?!

Cine-a crezut aşa – meschin din fire –
S-a stins la fel şi n-a crezut nimic,
N-a dăinuit din el nici amintire !
Cei tari răzbiră bezna ! Cresc în spic ! ...

A fost un timp baudelairian, pesemne,
Şi-un timp rimbaudian cu varii sori,
Prin care noi – adepţi plăcerii demne –
Vocalizam şi-ngurgitam culori !


Trăiam pe-atunci într-alte anotimpuri –
De cel de-afară fără-a ne păsa –
În cerul unor intime Olimpuri,
Cu vii dispute de fier-a-bras ...

A fost un timp cu-alcooluri caligrame
Printr-un Tahiti ori Apollinaire ...
Printr-un Gaugain – eliberat de drame,
Eliberat din iadul temnicer ...

Pe-acel Satan livresc din colţul minţii
Noi l-am cinstit, i-am dat şi lui un ţoi,
A stat cu noi, şi-a cheltuit ca prinţii
Şi s-a-mbătat alăturea cu noi ...

Au fost destui esteţi ce ne crezură
Lături şi zoaie, lenevii, putori ,
O drojdie-a luminii, grea ordură,
Talant furat ascuns printre scursori !...

A fost un timp când ei jurau în barbă
Că, Zi, eşti Noapte, Alb eşti Negrule !
C-afară-i primăvară – flori şi iarbă –
În timp ce noi ştiam ce iarnă e !

Prea s-au grăbit în vânturi ventrilogii
Să-nchipuie din gât privighetori,
În timp ce noi – grăunţe-ascunse-n bolgii –
Sub crusta vremii germinam splendori ...

Orbi ne-au crezut – olaltă cu sobolii,
Cu Baba-Oarba buni de dat la corbi, -
Modernii prinţi ce-şi împărţeau orgolii,
În timp ce noi ştiam că ei sunt orbi !

Muţi ne-au crezut, ca sacii strânşi la gură
Asemeni lor – cu ce-or fi fost umpluţi ?! –
Superbii demagogi de lege pură,
În timp ce noi ştiam că ei sunt muţi !

A fost un timp, când ei scorneau pe deşte
Şi socoteau că doi-or-doi fac cinci,
În timp ce noi, duhnind dumnezeieşte –
Credeam pe-atunci în bahice lozinci !


A fost un timp de sunet, de culoare
Şi de profundităţi şi de volum
Şi un protest vital că nu se moare
În voia orişicui şi orişicum !

C-aveam un drept – cât viaţa ne-a fost partea,
Fără să vrem alege-o cum vrem noi ! –
Avem un drept ca să ne-alegem moartea
Şi iadul vieţii mele – alege-l-voi !

Trebui să mori dedat smintelii tale !
Şi-ori-şi-ce-ar-vrea vrun altul, fă pe dos !
Urât fie-ţi frumosul lui cu zale !
Urâtul tău înzauă-l mai frumos !

Ci gerul fastuos ce ţi s-aşterne –
Herminul fast cu maşteri purităţi –
Topeşte-l tu cu focul din taverne,
Profetizând lumina altor dăţi !

Trădare nu-i – când crezul tău e altul –
Faţă de-acel ce-ţi zice trădător !
Coca zăpezii trece, dar bazaltul
Zbucneşte din străfund strălucitor !

Un imn pentru Spartacus se cuvine !
Şi pe morminte când privim la flori
Să ne-amintim de zările senine
Visate-n hrube de gladiatori !

Căci trupul tău, ce ţi l-a dat natura,
Ţi-l poate frânge lanţul înfierat,
Dar niciodată Dragoste şi Ura
Nu s-au zgărdit în lanţuri ! ... Niciodat’ !