Stau cu palma deasupra capului tău,
să nu plouă, să nu ningă, să nu-ţi fie frig,
deşi ai căciulă, tifon în urechi şi haine
călduroase. Am ales să nu fac niciodată
asta, dar întotdeauna cineva îmi fraudează
alegerile, aşa încât ajung să nu mai am
de ales.

Doar gândul şi grija de tine îmi dau
încredere în viaţa care curge liberă.
Ca un râu cu tot felul de afluenţi, spre
stânga, spre dreapta, spre ceaşca
chinezească din sufragerie, spre drum.

Cândva am fost avertizată: drumurile
sunt aducătoare de furtună şi de păcat
şi iată, umblu cu păcatul meu după tine
până când voi închide ochii şi se va face
noapte. O noapte adevărată şi lungă,
iar luna îmi va fi os sternal.

Şi mă voi bucura de întuneric, mă voi
bucura mult, fiindcă în lumină nu reuşesc
decât să fiu propriul meu instrument de
tortură. Nu-ţi voi distinge culorile, nici
locaţia. Mult timp, foarte mult timp nu
ne vom apropia. Nu voi avea palme,
nu voi şti dacă ninge, dacă plouă, sau
dacă îţi este frig.

Voi şti însă că mă iubeşti, că trăieşti cu
acelaşi păcat. Îmi voi face curaj, te voi
lua de mână şi te voi duce la râu –
există undeva, într-un capăt de lume,
un râu care spală şi iartă tot.