Bufon, la masa mea îmi rumenesc obrajii între palme
De ce atâta râcă între oameni simpli – mi se pare-un kitsch
Și solitar încerc să mai înclin balanța, luând de colo și punând pe-aici...
De ce atâta ură între mame, de ce atât necaz între copii?
Ne naștem liberi, dar purtăm păcatul de la strămoșii încă vii...
Găsim în nedrepratea sfintei jertfe-a lor voința pâlpâindă de-a trăi...
Mă-ntreb și-acum de ce invidie-ntre rase;
Nu suntem oare păcătoși în astă lume toți?
Nu toți purtăm în noi nefericite-odrasle,
Nu toți sperăm în mântuiri celeste,
Nu toți iubim și ne luăm neveste?
Și când iubim, chiar nu simțim noi oare,
Albi, sau orbi, sau negri... Nu-i același soare?
...
Vrajba asta mare-i cea mai scârbă boală
Și-o purtăm în sânge, și-o-nvățăm în școală;
Dă-ne Doamne cap doar în astă lume s-ascultăm cu mintea pe cel care spune;
Nu-i lăsa Tu, Doamne, să ne învrăjbească,
Seamănă iubire-n ginta păgânească!
Cultivă speranța printre ai Tăi fii ,
Dă-ne din iubire sensul de-a trăi!