Un om avea o dragoste şi o ţinea ascunsă.
O îmbrăca, o hrănea, o împăca
şi o ţinea ascunsă. Într-o zi, s-a făcut iarnă
şi omul nostru a uitat de dragostea lui ascunsă.
Cînd şi-a adus aminte, a dat fuga într-un suflet
dar ea îngheţase şi roiau vulturii tandri în jurul ei. Numai
buzele ei mai erau calde şi-a murmurat:

„Cine-a mîngîiat cu dragoste obrazul mortului
ştie că nu seamănă cu nimic la atingere. Nici cu gheaţa,
nici cu mătasea, nici cu nisipul.”