I

Din lună n-a rămas decât un singur pas de al tău
şi într-o draperie de flăcări părul pădurea te visează
stea verticală, noaptea pierdută în oglindă, semn rău
în bufniţe ca-n ceşti umbra se-nspumează
pe masa acestei nopţi lumina îşi dezbracă mănuşile:
crinii
şi-n stejarii grei ca-n colivii atleţii
dar din loc în loc
capul tău e un bloc de foc
şi un bec al frumuseţii

II

În acest fluviu bolovanii sunt capete de lei
şi apa o frunză într-o lacrimă neplânsă de vreo stâncă

în coame stele ca oase sfărâmate de scântei
şi o antilopă de nămol urcă la cer
apari în nori la ferestrele de aur
ca o efigie a aerului
din soare a rămas un cap de taur roşu
şi cuvintele până la frunte se prefac în flăcări
în mâini ţii un stilet al florilor
şi ţipătul unui parfum când deschizi braţele.

III

De la glezna ta e o tibie de cer la genunchiul lunii

şi fluturii sunt m'ini care au rămas de aur
acele clipe în peşti se aprind
închide ochii, fă-mi loc în tine
şi uşile se deschid şi se închid
ca grădinile în fructe
cine dărâmă scările din munţi
când regele trece cu calul prin inelul tău
mă îndrept spre el
el se apropie de mine
cu paşii nopţii în stele desculţi
cine dărâmă scările din munţi
în trupul dimineţii când legumele sunt fragede
eu am văzut
regina ideii culegând anateme