mai bine decît oricare alt cuvînt, ai putea rosti clipă –
așa cum înghesui viața în trupul unei secunde
și nu mai poți distinge clar; vezi doi cai într-un dans
de alb și negru, o ultimă îmbrățișare în străluciri pale.
despărțirea de piatra ce-ai crescut-o de mică

de pe vremea cînd era mai subțire decît o atingere –
fie și-a unui fir de nisip – te acoperă acum,
o voce rece mai grea ca singurătatea. un lucru
fără dincolo, care te macină, te transformă
în propria ta sursă de viață. inima ta -

inima ta ca o femeie singură într-un cartier rău
famat; o căprioară care nu știe ce are în față –
pictori sau vînători; așa e-n sufletul ei, frumusețe și
hrană. la fel cum în același gînd poți aduce
un dincolo de orice, precum vindecarea și boala.

e încă liniște-n ea. de parcă prin mine încă
nu se spune c-ai plecat. ca într-o gară unde nu
se mai anunță trenurile, însă le vezi furișîndu-se
pe lîngă peron. nu pricep ce mă sperie mai tare,
faptul că te-ai dus ori că doar acum știu

doar acum înțeleg ce înseamnă. și vin mii de nopți
friguroase de toamnă, cînd plouă cu găleata, ești singur
iar fiecare picătură e un cui ruginit ce ți se-nfige
în limbă, de parcă cineva ar închide în tine
fiecare cuvînt, pe vecie.