noi nu mai avem de mult
aceleaşi mâini,
ne uităm mult mai rar
unul către ochii celuilalt,
de parcă nu am locui
în aceeaşi cameră cu pereţi albi
pe care umbrele se plimbă degajat
în fiecare dimineaţă,
ne ferim, culmea, de aceleaşi sunete,
devenim, periodic, mult mai distanţi,
de vânt sau faţă de zilele
în care nici nu ne vorbim,
călătorim unul prin amintirea celuilalt,
siguri pe noi, dar cu o timiditate în mişcări
care face ca timpul prezent să doară,
noi nu mai avean de mult
aceleaşi mâini,
ne căutăm în aşteptarea fiecărei zile,
fără să ştim
când nehotărârea o să ne dea sensurile înapoi.