A doua zi după moartea mea,
soarele răsare din acelaşi loc. Femeile
îşi alungă, ca de obicei, pe ferestre, amanţii;
biciuindu-şi apoi trupurile cu mănunchiuri de
urzici, să le frăgezească pentru un nou păcat.
Bărbaţii continuă războaiele începute
cîndva ori pornesc altele, mai absurde.
Cerşetorii ies, iarăşi, pe pod,
lacomi precum apa ce-i oglindeşte.
Păsările scurmă, în cer, după
mărgeaua de sticlă limpede a dimineţii.
Ziua trece repede. Conştientă de propria-i
zădărnicie, nu-şi face cuib aici.
Viaţa a rămas la fel. Oare,
moartea mea să nu fi schimbat nimic?
Nu văd, dintr-odată, orbii? Nu se aud
cuvinte din gura mutului ca şi cum ar
creşte o floare în piatră? Nu s-au înfrăţit
filozofii cu proştii? Sămînţa cu vidul?
Şarpele cu călcîiul Nu se opreşte, o clipă,
timpul, să-şi contemple măreaţa-i trecere?
Mai tîrziu, pe boltă, tremură aceeaşi lună
cu sunetul ei de clapă albă
în pianul întunecat al nopţii.
Femeile îşi primesc înapoi, pe ferestre, amanţii.
Bărbaţii beau pentru victorie sau înfrîngere.
Cerşetorii adorm obosiţi. Păsările se închid
sub găoace, aşteptînd să fie ouate.
Totul, firesc. Îmi pare că nici n-am murit.