Spre sfârşitul lui august, după ploile grele şi soarele
de-o săptămână, se coceau murele.
La început doar una, un cocoloş mov, strălucitor
printre altele, roşii, verzi, tari ca nişte noduri.
O mâncai şi dulce îi era carnea
ca sângele îngroşat: sângele verii în ea
lăsând pete pe limbă şi poftă de cules.
Cele roşii s-au înnegrit şi pofta ne-a trimis
cu bidoanele pentru lapte, toate oalele şi cutiile
până unde mărăcinii zgârâiau şi iarba udă ne albea cizmele,
În jurul izlazelor, câmpurilor de porumb, rândurilor de cartofi
am răscolit tufele şi am cules până am umplut vasele.
Până când pe fund s-au adunat cele verzi şi deasupra, stropi
negri, boabe mari, coapte, luceau ca o grămăjoară de ochi.
Mâinile usturau, palmele lipicioase ca ale lui Barbă Albastră.
Pe cele bune le-am ascuns în staul şi ne-am văzut de treabă.
Când troaca s-a umplut, am găsit pe ea o crustă,
înfiptă-n prada noastră, o ciupercă gri-şobolan.
Şi sucul se-mpuţise, odată luate de pe locul lor, din cârg,
Fructele se amărau. Întotdeauna îmi venea să plâng,
nu era drept. Toate acele tinichele minunate,
umplute-acum cu scârboşenii. Speram că o să ţină, în fiecare an
de fapt ştiind că nu se poate.