Rugă

Adu-mi, Doamne, lumina în casă!
Dă-mi-o s-o beau dimineaţa!
Pune-mi-o cu pâinea pe masă!
Aşterne-o pe perna
unde se leapădă gândul!
şi încălzeşte-mi aşternutul cu ea!



Dar cum să mă desprind?



În clipa înfiorată de frică
un gol imens, dureros
se rostogoleşte înaintea mea,
se prăbuşeşte
şi pluteşte în mine!
Să renunţ? Să lupt?!
Să urc-coborând
dincolo de lume?...
Dar cum să mă desprind
din această renunţare la mine?
şi cum să mă alătur elanului
ce trece pe lângă mine?... când
numai dragostea
poate goni înaintea soarelui
şi roteşte vârtelniţa anotimpurilor?!





Să pot privi

Adu-mi zefirul
din miezul pământului
să-mi topească greutatea vântului,
să pot privi limpede,
de dincolo de marginile cerului,
întunecimea cea mai adâncă
a pământului tău.



Încremenire

Neclintită ca scoarţa copacilor
este simţirea mea de-acum:
că jumătate din lume e îngropată,
iar adevărul se ascunde de frică,
în timp ce trecutul se dezvăluie
doar în lumina unor crengi
de rododendron întinse
peste nenumărate grădini.




Prea mult

Prea mult am fost plecată din mine
şi-am stat cu braţe-ncrucişate!
Prea mult am aşteptat
cu mâna-ntinsă către vremuri!
şi am crezut!...
că toate se vor împlini de la sine.
Prea mult lăsat-am şi natura să cugete
în lipsa mea!
Şi când m-am hotărât să fac ceva...
sălciile mele erau mult prea golaşe,
cântul păsărilor se amestecase
cu zgomotul prăpăstiilor,
sângele muzicii era supt de tăuni,
iar sufletul meu era strivit
sub copite de taur.



Încărunţire

Când voi lăsa timpul...
cu nepăsarea...
răbdarea...
subtila…
şi nevăzuta-i pensulă
să-mi aştearnă
straturi de uitare pe suflet
voi deveni la fel de inutil
ca stropul de rouă
pe-o floare ofilită.