Cuvintele mele proaspete-n searã
sã-ți fie precum foșetul de foaie
de dud când o mânã-l desfoaie
în tainã și-ntârzie lent
pe scara înaltã,-nnegritã
proptitã de trunchiul de-argint
cu ramuri golașe
când Luna e gata de-acum sã aparã
și-mprãștie-n jur un vãl de azur
ce visele noastre-nfãșoarã
se simte boarea câmpiei
de ea scufundatã-n fiorul nocturn
sorbindu-și din ea mult dorita ei pace
fãrã s-o vadã.

Lãudatã fii pentru chipul de perlã,
o Searã, și pentru marii tãi ochi umezi unde se liniștește
apa vãzduhului!

Dulci cuvintele mele-n searã
sã-ți fie ca ploaia fugarã
cãlduțã, venind,
adio-nlãcrimat de primãvarã,
peste duzi și peste ulmi și peste vii
și peste pinii cu fragede degete trandafirii
jucând în boarea ce se pierde,
peste grâul ce nu-i copt
și nici nu-i verde,
peste fânu-abia cosit
pãlind,
și peste mãslini, peste mãslinii frați
sfințind colinele pale
și surâzând.

Lãudatã fii pentru veșmântul tãu de-arome,
Searã, și pentru beteala ce te-ncinge precum salcia
fânul înmiresmat!

Îți voi spune cãtre care ținuturi
de iubire ne cheamã fluviul ale cãrui izvoare
veșnice vorbesc cu umbra secular-a copacilor
în misterul sacru al munților;
și îți voi spune secretul ce-mpinge
colinele-n limpezile zãri
sã se arcuiascã precum buzele pe care o tainã
le-nchide iar voința de-a vorbi
le-mpodobește
mai presus de orice dorințã umanã
și care-n tãcerea lor povestesc
consolatoare, încât pare
cã sufletul le iubește-n orice searã
cu-o dragoste mai puternicã.

Lãudatã fii pentru moartea-ți purã,
Searã, și pentru dorul ce-n tine face sã rãsarã
stelele, întâia oarã!


[„La sera fiesolana” în vol. Laudi : Alcyone]
(traducere de Marin Mincu)