tot n-ai sã mã crezi.
în lumea cercurilor, eu sunt
o peniþã imparã care scrie versuri frumoase
din cuvinte care nu se potrivesc cu chipul lui.

acolo sunt oglinzi cu valenþe de iarnã.
oglinzi care suplinesc iubiri pãtimaºe.
oglinzi care tremurã la atingere.
oglinzi pe care le întreb din când în când
„ce mai faci” ºi atunci
îmi rãsare luna din claviculã.

dacã m-ai vedea, þi-ai roade unghiile
pânã ai da de suflet. e locul ãla în care
nu mai minte nimeni, locul în care pereþii
se lasã cu greutatea timpului mut
peste noi.

locul în care dumnezeu numãrã din
doi în doi copiile strigãtului lui munch.
sau clapele primului pian.

sã nu uiþi niciodatã
cã oglinzile în care ne vedem acum
nu sunt oglinzile în care ne vedem
imediat dupã ce-mi citeºti poemul.
uite,
bãtrâneii ãia de pe strada de vizavi
ºi-au confecþionat suflete de rezervã
din acordeoane. cred cã dacã fac asta,
n-o sã moarã niciodatã ºi tu ,
dacã te întrebi vreodatã,
uite cum e sã înveþi sã numeri.