Copii cu frunţi naive plecate-n jurul meu,
Cu dinţi de perle-n gură, spunând: De ce? mereu.
Voi, ce punând probleme de gravitate pline,
Voiţi oricărui lucru, obscur şi pentru mine,
Să-i ştiţi anume rostul, deplin, hotărâtor,
Şi-n gândurile mele să scormoniţi de zor;
- După plecarea voastră, copii, petrec ades
Posomorât lungi ore, ca-n loc, apoi să-mi ţes,
Adânc, în minte planuri, tot ceea ce visez,
Eternele subiecte la care meditez,
La Dumnezeu, om, mâine, dreptate, nebunie,
Sistemele-mi în vrafuri, imensa schelărie,
Deodată răscolite de voi, cu nepăsare.
De întrebări naive făcute la-ntâmplare!
Deoarece-mi pătrundeţi ursitele vieţii
Şi-mi pomeniţi de anii vrăjiţi ai dimineţii,
De-ntâia mea speranţă, de primele-mi porniri,
Veţi şti, prieteni, totul din aste lămuriri!

(...)


(trad. de Ionel Marinescu)