dar atunci
ai deschis uşa şi ţi-am văzut întâia
oară chipul.
era ca un vis care citea despre sine cu voce tare,
dar care, însă, îşi uitase numele.
atunci mi-am simţit prima oară inima
cum se zbătea ca un peşte în tigaie şi am
spus că alte comparaţii chiar nu îşi au rostul.
îmi place să-ţi scriu şi atât.
mâinile mele încep să tremure când mă gândesc
la străzile pe care n-am călcat ori la cuvintele pe
care nu le pot rosti pentru că sunt prea lipite de mine.
nu credeam vreodată că sunt genul, dar iată-mă,
scriu proză într-o poezie care pare să nu vrea să
se mai termine vreodată şi asta doar pentru că
inima mea are terminaţii nebănuit de zburdalnice
şi e atât de clişeică încât iubeşte cu mine la înaintare.
sunt o fantoşă colorată, gata
să-ţi sară în păr oricând dintr-o salcie crescută
pe umărul tău drept.