Îmi scrii cã n-a rãmas în lume nici o utopie,
Nici o iluzie,
Nici o parabolã în care sã ne regãsim seara,
Seara, când oamenii se iubesc.
Tu trebuie sã afli,
Cel puþin în ceasul al doisprezecelea
Cã pentru mine dragostea n-a devenit un sentiment sintetic
ªi nici numele tãu un sunet pe banda de magnetofon,
Nici þãranii n-au devenit fermieri, cu pãlãrii mexicane.

Ei duc ºi astãzi pe umerii miturile strãmoºilor
ªi melancolia istoriei.
ªi chiar dacã vin la oraºe în automobile,
Seara se refugiazã în vise preistorice, pure,
Prin care colindã bãrboºi ºi înalþi
ªi fac în ceasurile de tainã copii,
În ceasurile utopice-ale nopþii
Cultivând, în loc de grâne, iluzii ºi parabole...