Am ajuns sã cred ºi eu, dându-le mare dreptate
Ãlora ce zic mereu cã femeile-s ciudate,
Intru-n bâzã cu nevasta, sictiritã pe-undeva,
Cã în dimineaþa asta i-aº fi zis mã-sii ceva
Naºparliu, bine’nþeles, cã-mi tot sare-n sus de ºnur,
Iar eu, caracter ales, n-am cu ea nimic, v-o jur ;
Deschid uºa,-n zori, la hol, aia care dã afarã
ªi ce vãd, un geamantan barosan chiar lângã scarã (!?)
Trei sacoºe, patru plase, alea mai voluminoase,
Printre care, cu stupoare, soacrã-mea-n carne ºi oase ;
Somnoros, privind la ea, scãrpinându-mã la ochi,
Numãr ce bagaje-avea, sã nu-i fie de deochi !
Însã dumneaei, nimic, nici “bon jour”, nici “bun gãsit”
Ori în gât, mãcar un pic, sã îmi sarã c-a sosit,
Mã ia scurt, fãrã pupici, întreabând printre lentile :
“Pot sã stau ºi eu aici…cam vreo trei sau patru zile ?”
“Poþi sã stai ºi-un an, ºi doi !”, îi raspund cu nonºalanþã,
Închizând uºa ‘napoi, chiar…þinându-mã de clanþã,
Altceva nu-mi amintesc sã-i fi zis ºi mã consum
Cã nu pot s-o potolesc pe nevasta-mea nicicum !

Valeriu Cercel