A mere de toamnă miroase cămara,
a suc molatec,
a foc galben mocnind in două lădiţe.
Se petrece-acolo o lucrare
ca-ntr-un laborator
unde s-ar mai căuta încă piatra filozofală.
Ardere sfântă,
făcându-mă să-mi aduc aminte
merele din copilarie,
merele aduse în căruţe
de mocani.
„Hai la mere!”,
S-aude pe Uliţa mare,
„O măsură de bucate,
o măsură de mere!”
Fără pomi era satul
roşi, zice-se, de nişte viermi în pământ.
„Hai la mere!”
Ne cumparam fericirea cu mierţa,
ce simplu!
Fără să ştim ca mai târziu acest cuvânt
va fi fructul oprit
şi nu va avea nici o acoperire în viaţă.
Doar merele,
merele care acum îmi umplu de arome cămara
îmi spun ca ea ar fi existat cândva.