Era un pianist la marginea oraşului, cântând
Ca la marginea mării. În cartierul acela
Tramvaiele porneau de la cinci. Câteva fete de la internat
Îi aduceau cele de trebuinţă.
Cu gulere albe,
Ele iubeau gunoaiele oraşului.
Când se întuneca devreme puteai să scrii o scrisoare
În toată regula, despre cum o duce pianistul
De la marginea oraşului,
Dacă mai este acolo, pe câmp, cu hăinuţa lui de culoarea
Iepurilor de casă,
Şi de ce cântă mazurca aceea veselă, înnebunitoare.
Puteam să bem şampanie şi să ne gândim la şepcuţa lui de ceferist
Cu care îşi câştiga existenţa ca un om al tuturor timpurilor
Atunci fiecare îşi scotea lupa lui
Şi-l privea, de departe, pe pianist,
Cu o mare teamă în suflet.
Noi îi dădeam din porţia noastră de mâncare,
Îi scriam scrisori vesele, ca de prin părţile noastre,
Îi făceam semne şi ne strângeam unii în alţii,
Ca să nu plece de acolo, de pe câmp,
Ca să nu mai plece niciodată.