cuţitul înainta, înainta... O voce cotcodăcea toasturi
pe întinsul feţei de masă pătate de ruj. Cimentul rece şi ud
era traversat de palme de bebeluş pornit pentru prima dată
la o plimbare.

cuţitul ocolea pisiceşte pâinea şi sarea. Noi muşcam în întuneric
întuneric pe pâine
şi-ţi vedeam pe sub masă tălpile-copite,
apoi am ieşit afară şi ţi-am văzut nările fornăitoare
spulberând zăpada pe acoperişuri.

pentru a-mi face o şi mai clară închipuire despre tine,
urma să-ţi mai văd şi ochii. Oricum, văzându-ţi mărimea,
îmi aflai micimea.

te-am însoţit câteva străzi printre câini, semafoare, fluierături,
apoi am luat-o în linie dreaptă la stânga –
cuţitul o luase în linie dreaptă la dreapta,
inspectând la capătul mesei urmele furculiţei,
vrând să afle cât de adânc s-a împlântat ea cu dinţii ei argintii
în frageda îmbucătură strecurată printre dinţi de lapte
fără să lase urme de sânge.

în vremea asta tu,
singur şi visător,
urcai spre locul acela din pisc
unde totul sfârşeşte într-o sorbitură fierbinte.