Pe fereastrã pasãrea a zburat,
coloratele-i pene au pavoazat pervazul;
numai moþul negru îl mai purta întreg pe cap.
Striga: „Vreau sã mã zdrobesc, sã scap!
De ce e aici atât de cald? De ce nu e frig?
De ce nu stau grãunþele risipite pe jos?
De ce trebuie din blid sã le ridic?
De ce numai tu sã mã iubeºti?
De ce numai pe tine sa te iubesc eu?
De ce sã nu m-aplaude lumea-ntreagã când mã despoi
ªi mã tãvãlesc, dacã vreau, ºi-n noroi?”
„O, nu te lãuda atât”, i-am spus, „nu te mai lãuda,
nu te crede nici o pãrticicã din inima mea.”