(Omul
decupat
devine
spre
surprinderea
sa
penibil
de
sentimental.)

Se poate. ªi asta se poate. Era epoca noastrã scãldatã,
în salonul cu pãuni discutam despre farmecul monºtrilor.
Erau ceasurile noastre de vazã, fãrã cuiburi cãzute-n noroi,
cratere fãrã ecou.

În privirile ei desluºeam splendoarea unei clime unice,
dar mie-mi venea sã-i pisez genunchii.

Se poate. ªi asta se poate. Nu era o biºniþã delicatã,
o boarfã adusã-n tranºee pentru uzul soioºilor,
ci crinul meu tâlcuit, o moriºcã pe cruci.

Nu ºtia sã ofteze brutal, nu întâlnise mãtãhãloase priviri,
dar mie-mi venea sã-i pisez genunchii.

O socoteam prada mea bolnavã,
ceremonia domoalã a ºansei de a face ocol,
sau poate versiunea în alb a unui fruct foarte negru.

Era ca un evantai prãbuºit, era tãcerea mea crucialã,
dar mie-mi venea sã-i pisez genunchii.
Se poate. ªi asta se poate. Nu încropeam jurãminte în pumni,
observam drojdia visului surâzând.

Era sita mea cea mai lividã, pâcla mea cea mai lejerã,
fãgãduiala cea mai statornicã,
dar mie-mi venea sã-i pisez genunchii.