Simt cum stau în acelaşi loc,

fără să mă mişc, fără să îmi simt umbra

şi parcă, aşa, toate relele lumii fug, se sparg

în cioburi albe care, mai apoi,

se fac bulgări uriaşi de zăpadă

şi străzi colorate în negru

cu oameni grăbiţi care nu sunt atenţi,

toate par să fie parte a unei jungle

în care se strigă, în gura mare, dorul de libertate.



Acum se mai nasc copii,

mirosurile migrează spre frig,

afară întunericul lasă cele mai ciudate răni

peste fetele şi palmele femeilor

care nu se grăbesc niciodată,

în luna asta au murit şi oameni,

cerul s-a făcut plic între degetele câtorva zile.



Simt cum stau în acelaşi loc,

ca o stare de spirit în care tu nu te regăseşti,

întorci zăpada pe dos,cu tot cu parcuri,

cu tot cu ghirlandele luminoase de pe stâlpi,

ca pe o bluză

prin care ţi se văd umerii roşii de frig.