o lună am trudit lângă fata cu panere de iarbă!
vocea-i a întins un fir oţelit.

lângă trunchiul de vişin umbra-i pluteşte,
strada se lasă sub strugurii negri,
pământul suie spre nările câinilor,
din brâie ies cuţite de fum.

focul a împins între roţi îngălbenite hârtii,
gândul e departe de hrană,
ca o vulpe aţipită în tufele de măceşi.

fata cu tăvi de pământ proaspăt a murit!

numele ei trece înaintea ei: ca un glonţ rătăcit
împuşcă soarele. amintirea-i e o cădere
lentă a luminii în pahare de carne,
din care se adapă o căprioară oarbă.