Luna, ce maşină de călcat norii, rufăria
mărilor, fruntea ta ca un salt prin
ierburi înalte, când anotimpul e servit în ceşti
cu vin
de Cotnar, şi apele se dezbracă precum armele vechi.

Vrei să întârzii ca plug în câmpurile cosite,
ceas mat în gări, cu despărţiri, cu întoarceri,
cum pădurea se rupe în chiot, în aramă,
şi cerul se schimbă ca plăcile de gramofon.

Tăcerea creşte cu buruieni în gând
uneori glas între carpeni prins
să oboseşti în peisagiul ca biceps destins
surâsul tău în vine ca sanie circulând.

Stăpâneşte-mă ca un haiduc în bălţi
cât elixir bântuie prin stea
răscoleşte-mi trupul contrabandist,
înfricoşat un gând nevămuit
încalcă-mi inima ca o frontieră