Iubirea mă apără,
de aceea port
fruntea sus, în exil printre oameni.
Când ziua decade şi când, spre apus,
Cumpăna liniştită se-nclină,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristeţe senină.

Ochii mei în extaz rătăcesc
spre adâncul fântânii unde stelele scapără.
O, de al stelelor dor ma topesc
şi m-aş duce la ele,
dar Iubirea mă apără.

Cu graiuri nebune mă cheamă,
în lunci, cântătoare Undine.
Şi când să le ajung, Piaza Rea
mă trage la dânsa: la mine, la mine !
Dar mă însoţeşte acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.